Dragi mei, încotro?

Ce ni se întâmplă?

În ultima vreme mă surprind tot mai des uitându-mă la oameni și întrebându-mă: ce ni se întâmplă? Nu spun asta ca să judec pe cineva, pentru că nici eu nu sunt perfect. Dar parcă, încet, fără să ne dăm seama, am ajuns să fim mai grăbiți să ne urâm decât să ne înțelegem. Deschid telefonul și văd oameni care se jignesc pentru politică, pentru un partid, pentru un candidat, pentru o simplă postare sau pentru o părere diferită. Mai jos, doi oameni se ceartă pentru ceva banal, iar puțin mai încolo cineva îi dorește falimentul unui mic producător. Și toate astea între oameni care, poate dacă s-ar întâlni față în față, ar bea o cafea împreună. În spatele unui ecran însă parcă devenim altfel. Apăsăm „Trimite” și mergem mai departe, dar celălalt poate rămâne cu acele cuvinte ore, zile sau poate ani.

Oare chiar atât de puțin valorează oamenii pentru noi?

Și nu se întâmplă doar online. Se întâmplă și lângă noi, între prieteni, în familie, între oameni care au stat ani de zile la aceeași masă. Au râs împreună, s-au ajutat, au trecut prin greutăți, poate și-au împrumutat bani sau au fost acolo când celuilalt i-a fost greu. Apoi, într-o zi, apare o neînțelegere, o vorbă spusă prost, o promisiune neținută. Și în loc să stea unul în fața celuilalt și să spună simplu „hai să vorbim”, fiecare se retrage în bula lui. Unul povestește varianta lui, celălalt pe a lui, și încet omul care ieri era prieten devine dușman. Poate asta mă sperie cel mai tare: cât de repede uităm tot binele făcut de un om. Poți avea zece ani de prietenie și uneori este suficientă o singură greșeală ca toate acele momente să pară că nu au existat niciodată. Și atunci mă întreb: oare chiar atât de puțin valorează oamenii pentru noi?

În ultimii ani am văzut și altceva. Oameni care se urăsc din cauza politicii. La început este o simplă diferență de opinie: „eu îl susțin pe acesta”, „eu cred în celălalt”. Nimic rău în asta. Suntem diferiți și este normal să vedem lucrurile diferit. Dar prea des discuțiile ajung la jigniri, amenințări și rupturi între oameni care poate au crescut împreună. Și nu pot să nu mă întreb: cum poate un politician care nici măcar nu știe că existăm să ne facă să pierdem un prieten pe care îl cunoaștem de 20 de ani? Cum ajungem să considerăm un om rău doar pentru că vede lumea altfel? Poate ne-am obișnuit prea mult să vrem să câștigăm discuții și prea puțin să vrem să păstrăm oameni.

Faliment ușor!

Mai văd ceva care mă doare: oameni care se bucură când altuia îi merge rău. Un mic producător își pune un produs online. Poate muncește de dimineața până seara, poate a făcut credit, poate și-a pus toate economiile în afacerea aceea, poate are acasă o familie care speră să meargă lucrurile bine. Și sub postare apare un comentariu: „Faliment ușor!” sau „Să falimentați!” Cel care l-a scris poate uită de el în 30 de secunde. Dar în partea cealaltă a ecranului este un om care tocmai a plătit salarii, furnizori, taxe, curent, transport și poate se întreabă: „De ce îmi dorește omul ăsta răul? Nici măcar nu mă cunoaște.” Nu spun că trebuie să cumpărăm orice doar pentru că este românesc și nici că trebuie să acceptăm orice preț. Dar înainte să-i dorim falimentul unui om ar trebui să înțelegem ce înseamnă acel faliment.

Să luăm un exemplu simplu. Eu sunt zugrav și în cartier există un magazin cu câțiva angajați. Eu spun: „Să falimenteze, nu-mi pasă, găsesc mai ieftin în altă parte.” Magazinul chiar se închide. Un angajat rămâne fără serviciu. Poate omul acela voia să-și renoveze casa și să mă cheme pe mine. Dar acum nu mai poate. A rămas fără venit, renunță la lucrare, iar eu pierd un client fără să știu vreodată de ce. Voi spune poate că „nu mai sunt clienți”, fără să-mi dau seama că răul pe care l-am dorit altuia s-a întors în lanț tot la mine. Așa funcționează o comunitate: unul cumpără de la altul, celălalt plătește un angajat, angajatul merge la mecanic, mecanicul cumpără de la brutărie, iar brutarul poate mă cheamă pe mine să-i zugrăvesc casa. De aceea cred că, atunci când putem și când produsul este bun și corect ca preț, merită să verificăm și ce se produce în țară. Nu din obligație, ci pentru că banii care rămân aici continuă să circule între oameni de aici. Nicio comunitate nu poate prospera dacă oamenii ei își doresc unii altora falimentul.

Dar dincolo de bani și de politică, cred că avem o problemă și mai mare: am uitat să ne întrebăm prin ce trece omul de lângă noi. Vedem un om nervos și spunem „ce nesimțit”. Vedem un prieten care nu mai sună și spunem „s-a schimbat”. Vedem pe cineva retras și imediat ne construim o poveste despre el. Dar poate acel om are datorii, poate îi este bolnav cineva drag, poate și-a pierdut locul de muncă, poate are probleme acasă sau se trezește noaptea și se uită în tavan întrebându-se cum va plăti facturile. Poate zâmbește când îl vezi, dar poartă o luptă despre care tu nu știi nimic. Și atunci mă întreb: când un prieten se schimbă, de ce prima noastră întrebare este „ce are cu mine?” și nu „oare ce i s-a întâmplat?”

Ești bine?

Poate uneori un om nu are nevoie să-i rezolvi viața. Poate are nevoie doar să audă: „Ești bine?” Și dacă îți spune „da”, poate merită să-l întrebi încă o dată: „Sigur ești bine?” Pentru că oamenii spun foarte ușor că sunt bine chiar și atunci când nu sunt. Poate fiecare dintre noi are un om cu care nu mai vorbește. Un prieten, un frate, un vecin, un fost coleg. Poate au trecut luni sau ani și poate nici nu mai ținem minte exact de unde a pornit totul, dar orgoliul a rămas. Fiecare așteaptă: „să mă caute el”. Și poate celălalt gândește exact la fel. Timpul trece, până într-o zi când poate este prea târziu să mai dai acel telefon. Atunci nu mai contează cine a avut dreptate și cine trebuia să sune primul. Rămâne doar întrebarea: „De ce n-am vorbit?”

Nu știu când am început să credem că a ierta este slăbiciune, că a spune „am greșit” ne face mai mici sau că dacă îl sunăm noi primii înseamnă că am pierdut. Poate este exact invers. Poate adevărata putere este să poți spune: „Hai să lăsăm asta”, „Poate am greșit și eu” sau pur și simplu „Hai să bem o cafea”. Nu toate relațiile pot fi reparate și nici nu trebuie. Există situații în care este sănătos să pleci. Dar între a pune o limită și a urî este o diferență uriașă. Poți pleca fără să distrugi. Poți încheia o relație fără să-i dorești răul celuilalt.

Și poate că înainte să întrebăm „de ce este lumea atât de rea?”, ar trebui să ne întrebăm fiecare: „Eu ce pun astăzi în lumea asta?” Mai multă liniște sau mai multă ură? Mai multă înțelegere sau încă o bârfă? Mai multă bunătate sau încă un comentariu rău? Poate lumea nu se schimbă prin discursuri mari. Poate începe cu un telefon, cu un mesaj, cu un „iertare”, cu un „mulțumesc”, cu un „te pot ajuta?”. Poate începe atunci când cineva bârfește un om care nu este de față și noi spunem: „Hai să nu vorbim despre el dacă nu este aici să răspundă.” Sau atunci când, înainte să trimitem un comentariu plin de ură, ne întrebăm: „Aș spune asta dacă omul ar sta acum în fața mea?”

Dragi mei, nu știu încotro mergem. Dar știu că nu-mi place o lume în care ne bucurăm când altuia îi merge rău. Nu-mi place o lume în care prietenii se pierd pentru o opinie, în care ne dorim falimentul unii altora sau în care oamenii își vorbesc mai mult pe la spate decât față în față. Poate nici eu și nici voi nu putem schimba lumea întreagă, dar fiecare poate schimba câțiva metri din jurul lui: familia, prietenii, locul de muncă, strada, comunitatea.

Așa că vă întreb și pe voi:

Aveți un prieten care s-a schimbat în ultima vreme?

Ați încercat să aflați de ce? Aveți un om cu care nu mai vorbiți?

Mai țineți minte cu adevărat motivul?

Ați întrebat vreodată pe cineva care părea că se prăbușește dacă îl puteți ajuta?

Și, mai ales, ce facem noi, fiecare dintre noi, ca ura asta să fie puțin mai mică mâine decât este astăzi?

Pentru că la final nu cred că vom ține minte câte certuri am câștigat. Vom ține minte oamenii. Cine a rămas lângă noi. Pe cine am ajutat. Pe cine am iertat. Și poate, din păcate, pe cine am pierdut doar pentru că niciunul dintre noi n-a vrut să spună primul:

„Hai să vorbim.”