Permisul de pescuit, coada de trei ore și întrebarea pe care AJVPS Arad nu o mai poate evita

Când pentru o viză de câteva minute pierzi ore întregi, problema nu mai este la pescar, ci la sistem

Sunt momente în care încerci să treci peste. Îți spui că „asta e”, că poate ai prins o zi mai aglomerată, că poate oamenii sunt obosiți, că poate sistemul merge greu. Dar sunt și momente în care o întâmplare simplă îți arată, încă o dată, cât de mult a rămas în urmă o instituție care trăiește, an de an, din banii membrilor ei.

Ieri am mers să-mi vizez permisul de pescuit sportiv. O treabă care, în mod normal, într-o țară care vorbește deja despre digitalizare, inteligență artificială și servicii online, ar trebui să dureze câteva minute. Poate o plată online, un formular, o confirmare pe email și gata. Simplu, civilizat, modern.

Dar nu. La AJVPS, cel puțin din experiența mea, lucrurile încă par blocate într-o altă epocă.

Când am ajuns, erau în jur de 10 oameni la rând. Nimic ieșit din comun, mi-am spus. Am plecat să fac câteva cumpărături, cu gândul că, după jumătate de oră, poate se mai eliberează. M-am întors și surpriza a fost că nu doar că oamenii nu se împuținaseră, ci parcă erau și mai mulți. Mulți dintre cei de la început erau tot acolo.

M-am așezat la rând. Ca între pescari, mai vorbești cu unul, cu altul, mai schimbi o poveste, o nemulțumire, o glumă, o speranță. Timpul pare să treacă mai ușor. Doar că, în cazul acesta, timpul chiar a trecut. Două ore. Apoi trei. Pentru o viză. Pentru o formalitate.

Într-un final am intrat. Înăuntru, un om în vârstă, vizibil obosit, pus să scrie, să caute, să verifice, să se lupte cu un program care mergea greu, aproape chinuitor. Nu omul acela este problema. Dimpotrivă, omul acela pare victima unui sistem care l-a lăsat singur în fața unui flux de membri, hârtii, nervi și așteptări.

Problema este lipsa de organizare. Problema este lipsa de digitalizare. Problema este că, în 2026, încă pierzi ore pentru o operațiune care ar trebui să se poată face online, rapid și transparent.

AJVPS Arad trebuie să țină pasul cu vremurile

Nu mai suntem în perioada în care orice drum la ghișeu era normal. Nu mai suntem în perioada în care omul trebuia să piardă o jumătate de zi pentru o ștampilă, o viză sau o chitanță. Astăzi poți plăti taxe online, poți depune acte online, poți primi documente pe email, poți verifica date în câteva secunde.

Și atunci întrebarea este simplă: de ce membrii AJVPS trebuie să stea cu orele la rând pentru o viză de permis?

Când un membru plătește cotizație, el nu plătește doar o hârtie. El plătește și pentru organizare. Plătește pentru servicii mai bune. Plătește pentru ape administrate corect, pentru controale reale, pentru combaterea braconajului, pentru informare, pentru reguli clare, pentru respect față de comunitatea pescarilor.

Iar aici apare frustrarea cea mare. Pentru că mulți pescari simt că AJVPS încasează, dar nu explică suficient ce face cu acești bani. Încasează, dar nu se vede destulă modernizare. Încasează, dar cozile rămân. Încasează, dar digitalizarea pare departe. Încasează, dar controalele, întreținerea malurilor, combaterea braconajului și comunicarea cu membrii nu par la nivelul la care ar trebui să fie.

Poate conducerea AJVPS are explicații. Poate există investiții despre care membrii nu știu. Poate există eforturi care nu sunt comunicate. Dar exact aici este problema: membrii trebuie informați, respectați și tratați ca parteneri, nu ca simpli plătitori de cotizații.

În alte locuri se poate. La noi de ce nu?

Sunt membru și într-o asociație din țara vecină. Diferența este vizibilă. Acolo biletul se poate scoate online. Regulamentul este afișat clar. Știi pe ce apă poți pescui, ce specii sunt, ce reguli ai, ce ai voie și ce nu ai voie. Malurile sunt întreținute. Zonele sunt cosite. Regulile sunt reguli, nu recomandări aruncate în vânt.

Da, poate este mai scump. Dar când vezi organizare, când vezi investiție, când vezi respect pentru membru și pentru apă, parcă înțelegi de ce plătești.

La noi, prea des, senzația este de haiducie generală. Cine știe, se descurcă. Cine nu știe, întreabă pe grupuri. Cine respectă regulile se uită cum alții le calcă în picioare. Cine plătește corect se întreabă unde se duc banii. Cine vrea ordine ajunge să pară incomod.

Asta doare cel mai tare. Nu faptul că am stat trei ore la rând. Ci faptul că acele trei ore au devenit simbolul unei organizații care pare să fi pierdut contactul cu realitatea membrilor ei.

Permisul de pescuit nu trebuie să fie o umilință administrativă

Permisul de pescuit sportiv ar trebui să fie începutul unui sezon frumos. Ar trebui să fie legătura dintre pescar, natură și regulile corecte ale unei comunități. Nu ar trebui să fie o coadă, o frustrare, o oboseală și o întrebare amară: „Oare chiar nu se poate mai bine?”

Se poate mai bine.

Se poate plată online. Se poate programare online. Se poate emitere electronică. Se poate comunicare clară pe site. Se poate regulament actualizat. Se pot afișa ape, specii, reguli, perioade, controale, populări, proiecte, investiții. Se poate publica anual o situație transparentă: câți bani s-au încasat, ce s-a făcut, unde s-a investit, câte controale au fost, ce amenzi s-au dat, ce ape au fost populate și ce plan există pentru anul următor.

Nu este nevoie de minuni. Este nevoie de implicare și bunăvoință.

Domnule președinte, pescarii nu cer lux. Cer respect.

Domnule președinte, AJVPS Arad nu are nevoie doar de cotizații încasate. Are nevoie de încredere. Iar încrederea se câștigă prin fapte, prin transparență și prin servicii care respectă timpul oamenilor.

Pescarii nu cer lux. Nu cer aplicații spectaculoase, nu cer birouri moderne, nu cer promisiuni mari. Cer lucruri simple: să nu piardă ore pentru o viză, să știe clar unde pot pescui, să vadă controale reale, să vadă maluri îngrijite, să vadă că braconajul este combătut, să vadă că banii lor se întorc cumva în ape și în comunitate.

Pentru că, în final, permisul de pescuit nu este doar o hârtie. Este un contract moral între pescar și asociația care îi cere bani. Iar când acel contract se simte dezechilibrat, apar întrebările. Și, mai devreme sau mai târziu, întrebările trebuie puse public.

De luni, pescuitul se redeschide după perioada de prohibiție. Mulți pescari vor ieși din nou pe malul apei cu speranță, cu răbdare și cu același salut vechi: fir întins!

Dar poate că, înainte de fir întins, ar trebui să spunem și altceva: respect pentru pescari, respect pentru timpul lor și respect pentru banii pe care îi plătesc.

Pentru că fără respect, orice permis devine doar o taxă. Iar pescarii merită mai mult decât atât.