Copiii vorbesc, ministrul stă pe telefon: școala românească interzice, dar nu educă?

O elevă de clasa a V-a a spus în fața ministrului Educației ce mulți copii simt, dar adulții evită să audă: școala interzice telefoane, pune presiune, cere teme și teste, dar nu oferă destul sprijin, materiale, profesori pregătiți și lecții adaptate vremurilor.

Imaginea este greu de înghițit: un copil de clasa a V-a vorbește în Parlament despre presiune, anxietate, teste, teme și lipsa sprijinului, iar ministrul Educației este surprins cu ochii în telefon. Nu este doar un moment stânjenitor. Este fotografia unui sistem care cere ascultare elevilor, dar prea des nu îi ascultă. Care interzice, dar nu explică. Care pune reguli, dar nu construiește soluții.

Momentul a avut loc marți, 26 mai 2026, la o dezbatere din Parlament despre sănătatea mintală a copiilor și tinerilor. Potrivit Edupedu, eleva Ilinca, aflată în clasa a V-a, i s-a adresat ministrului Educației, Mihai Dimian, și a vorbit despre presiunea pe care elevii o simt la școală, acasă și în relația cu profesorii. În timpul intervenției, ministrul a fost surprins privind perioade lungi în telefon, iar după discurs nu a avut nicio intervenție pentru a răspunde problemelor ridicate de elevă.

Replica elevei a fost una dintre cele mai simple și, în același timp, una dintre cele mai dure acuzații aduse sistemului: „Voi ne interziceți telefoanele, dar nu ne învățați să le folosim corect.” Într-o singură frază, un copil a pus degetul pe rana unei școli care știe să confişte, dar nu știe să educe digital; știe să sancționeze, dar nu știe să explice; știe să ceară disciplină, dar nu știe să construiască încredere.

Problema nu este telefonul în sine. Problema este lipsa de strategie. Este absurd să trăim într-o lume dominată de internet, inteligență artificială, rețele sociale, manipulare digitală și dependență de ecrane, iar răspunsul principal al școlii să fie: „nu ai voie”. Copiii nu au nevoie doar să li se ia telefonul. Au nevoie să fie învățați cum verifică o informație, cum se apără de conținut toxic, cum folosesc tehnologia fără să fie folosiți de ea și cum transformă telefonul din distragere în instrument de învățare.

Dar aici se vede ruptură mare: școala cere adaptare de la copii, în timp ce multe materii, metode și reflexe instituționale nu mai țin pasul cu vremurile. În loc să se vorbească mai mult despre gândire critică, educație digitală, sănătate emoțională, comunicare, viață reală și proiecte aplicate, elevii ajung să fie sufocați de teme, teste, conținuturi stufoase și materii care, de multe ori, sunt predate mecanic. Eleva a spus că își dorește proiecte și lucruri din care să învețe, nu doar teme, teste și voci care îi transmit că „nu sunt cineva” sau că „sunt zero”.

Această abundență de materii și cerințe nu mai poate fi ascunsă sub preșul expresiei „așa se face școală”. Nu, școala nu trebuie să fie o cursă de rezistență în care copilul ajunge acasă epuizat, cu ghiozdanul plin și cu mintea goală de sens. O școală sănătoasă nu se măsoară doar în câte teste dă un elev, câte pagini are de citit sau câte teme primește, ci în ce rămâne cu adevărat în el: curiozitate, încredere, capacitatea de a gândi, de a comunica și de a se descurca în viață.

Iar lipsa materialelor didactice moderne face ca povara să cadă, din nou, pe părinți. Pe hârtie, educația este gratuită. În realitate, familiile ajung să plătească rechizite, materiale, after-school, meditații și tot felul de cheltuieli care arată că sistemul împinge costurile în afara școlii. Un sondaj Salvați Copiii România, relatat de HotNews, arată că părinții plătesc în medie aproape 10.000 de lei anual pentru educația „gratuită”, incluzând meditații, after-school și materiale didactice. Costul mediu total anual indicat era de 6.803 lei la ciclul primar, 10.781 lei la gimnaziu și 12.119 lei la liceu.

Asta înseamnă că, acolo unde școala nu are resurse, părintele devine finanțator de avarie. Când lipsesc materialele, părintele cumpără. Când copilul nu înțelege materia, părintele plătește meditații. Când școala nu oferă suficient sprijin, familia caută soluții în afară. Iar cei care nu au bani rămân în urmă, nu pentru că nu pot învăța, ci pentru că sistemul nu le oferă aceleași șanse.

Datele World Vision România, prezentate de Edupedu, arată aceeași problemă din perspectiva elevilor: doar 42% dintre copiii implicați într-un studiu aveau toate rechizitele la început de an școlar, iar 12% nu aveau aproape nimic pregătit pentru școală. În același studiu, elevii au cerut predare mai practică, exemple clare, reducerea volumului de teme și o programă adaptată nevoilor reale.

În acest tablou intră și autoritățile locale. Nu totul se rezolvă de la minister, iar lipsa implicării locale se simte direct în școli: dotări slabe, spații neîngrijite, lipsă de materiale, activități puține, sprijin redus pentru copiii vulnerabili și o gestionare a resurselor care, în prea multe comunități, pare mai degrabă reactivă decât strategică. Raportul Ministerului Educației realizat cu sprijin UNICEF și Comisia Europeană arată că sunt necesare parteneriate funcționale între școală, instituții, autorități locale, ONG-uri și rețele de specialiști pentru sprijinirea stării de bine a elevilor. Același raport notează că integrarea stării de bine în managementul școlar este slabă și că răspunsul instituțional față de nevoile emoționale ale elevilor este limitat.

Cu alte cuvinte, nu ajunge ca autoritățile locale să apară la festivități, la poze și la discursuri despre „viitorul copiilor”. Viitorul copiilor se vede în clase dotate, în grupuri sanitare decente, în laboratoare funcționale, în curți sigure, în sprijin pentru copiii care nu au bani de rechizite și în proiecte reale, nu doar în promisiuni repetate la fiecare început de an școlar.

Mai este o problemă despre care se vorbește prea puțin: lipsa profesorilor pregătiți pentru realitatea de azi. Nu este suficient ca un profesor să știe materia. Trebuie să știe să comunice, să explice, să folosească tehnologia, să observe când un copil este copleșit și să transforme ora într-un spațiu de învățare, nu într-un tribunal al notelor. Datele OECD PISA 2022 arată că, în România, 13% dintre elevi erau în școli unde directorii au raportat că lipsa personalului didactic afectează instruirea, iar 10% erau în școli unde instruirea era afectată de personal inadecvat sau slab calificat.

Tot OECD arată că 35% dintre elevii din România se declarau distrași la ore de folosirea dispozitivelor digitale, iar 31% erau distrași de alți elevi care foloseau dispozitive digitale. Asta confirmă că problema există, dar soluția nu poate fi doar interdicția. Dacă tehnologia afectează concentrarea, atunci școala trebuie să vină cu educație digitală serioasă, reguli clare, profesori formați și metode moderne, nu doar cu telefoane strânse într-o cutie.

Dincolo de telefon, episodul Ilincăi este despre o școală care produce prea multă presiune și prea puțin sprijin. UNICEF România arată că prevalența tulburărilor mintale în rândul adolescenților din România este de 11,2%, iar 32% dintre fetele de 15 ani au avut sentimente de însingurare de cele mai multe ori sau mereu în ultimul an, față de 21% în cazul băieților. Cifrele nu sunt un detaliu statistic. Sunt un avertisment.

Adevărul dur este că elevii nu mai acceptă să fie tratați ca niște probleme de disciplină. Copiii cer să fie ascultați. Cer profesori care să explice, nu doar să dicteze. Cer materii utile, nu doar programe încărcate. Cer resurse, nu improvizații. Cer respect, nu etichete. Cer sprijin emoțional, nu doar cataloage pline de note.

Iar când un copil de clasa a V-a spune toate acestea în fața ministrului Educației, iar imaginea publică rămâne aceea a unui ministru cu ochii în telefon, problema nu mai este doar a unei dezbateri. Este problema unei țări care vorbește frumos despre educație, dar prea des își abandonează copiii între hârtii, reguli, lipsuri și indiferență.

Școala românească nu are nevoie de încă un discurs festiv. Are nevoie de curaj. Curajul de a tăia din materia inutilă. Curajul de a pregăti profesorii pentru copiii de azi, nu pentru manualele de ieri. Curajul de a finanța real școlile, nu de a muta cheltuiala pe părinți. Curajul de a cere autorităților locale să fie prezente nu doar la poze, ci și la soluții.

Pentru că, până la urmă, întrebarea nu este dacă elevii au voie sau nu cu telefonul. Întrebarea adevărată este: cine îi învață să trăiască într-o lume în care telefonul, internetul, presiunea, anxietatea și viitorul sunt deja în mâinile lor?